REGINA ANA A ROMÂNIEI ne-a părăsit, continuându-și drumul spiritual printre stelele eternității







Deși cele două cărți, de altfel singurele dedicate personalității Majestății Sale Regina Ana a României, respectă anumite cutume, nu sunt scrise distant și rece ci relevă cu un grad remarcabil de emoție artistică și de autenticitate istorică personalitatea ultimei REGINE a României, personalitate extrem de complexă, de o mare frumusețe spirituală, personalitate împlinită printr-o puternică dragoste  pentru soțul ei, Majestatea Sa Regele Mihai al României, personalitate desăvârșită prin maternitate, cea care aureolează viața oricărei femei, personalitate ce a generat femeia puternică ce a sprijinit necondiționat pe Majestatea Sa Regele Mihai, prin tenacitate și muncă asiduă, luptând cu viața în circumstanțe deosebite ale istoriei Europei. Fiind alături de Majestatea Sa Regele Mihai, a fost alături de România, parte inseparabilă a istoriei acestei țări. Viața Majestății Sale Regina Ana a României este de-a dreptul fascinantă, un model de viață, demn de urmat și prin aceste cărți cititorii români își pot cunoaște mai bine regina aflată mult prea mulți ani într-un exil impus de regimul comunist, regină care este fundamental parte a conștiinței naționale a poporului român.  

PRINCIPELE RADU AL ROMÂNIEI, UN RĂZBOI, UN EXIL, O VIAȚĂ,  editura Humanitas, 2000




       Marile capodopere ale literaturii și ale cinematografiei conțin o extraordinar de frumoasă poveste de dragoste. Cred că nu ar exista ceva mai minunat decât ecranizarea unicei povești de dragoste dintre Majestatea Sa Regele Mihai al României și Majestatea Sa Regina Ana a României.





PRINCIPELE RADU AL ROMÂNIEI, Ana PORTRETUL REGINEI, Anne PORTRAIT OF THE QUEEN, ediție bilingvă română și engleză, editura Curtea Veche, 2013.

CORNELIA PAUN HEINZEL este scriitoarea care cu sensibilitate și realism întregește cu arta sa literară spiritualitatea culturală românească





          



             Proza înseamnă narațiune, prezentarea unei succesiuni de întâmplări prin care trec eroii construcției literare, eroi care capătă identitate, devin entități vii. Cititorii acelei proze se pot identifica sau nu cu unele dintre personaje dar și autorul prozei se poate ascunde în pielea unuia dintre acestea. Narațiunea în proza scriitoarei Cornelia Păun Heinzel este prezentată la persoana a treia, generând obiectivitate și detașare, o aparentă neimplicare, ca aceea a unui reportaj. Modul personajelor de a gândi și a se manifesta, ambianța în care se manifestă, faptele relevante care le caracterizează, ascund fațetele multiple ale realității dincolo de care resimți extrem de subtil implicarea autoarei, chiar o anume feminitate.
          Dragoste de Cernăuți, deși este o povestire, ne pare fi un roman, desigur un micro roman, fiind una dintre puținele proze din literatura română dedicată zonei Cernăuțiului ce era parte a regatului Moldovei condus de Ștefan cel Mare, teritoriu străvechi al românilor moldoveni, acum aflat în componența Ucrainei. În urma unei bătălii pe care a purtat-o în nordul formațiunii sale statale, în Pocuția, Ștefan cel Mare a luat un număr semnificativ de robi pe care i-a numit ruteni și pentru că nu avea unde să-i pună la muncă pentru interesele Moldovei, i-a așezat în zona Cernăuți. Ucrainienii de astăzi de la Cernăuți se consideră urmașii acelor ruteni. Până în anul 1940, în zona Cernăuți, 80% din populație era reprezentată de români moldoveni și 15% de ucrainieni. Începând din 1775, zona Cernăuți a făcut parte din Imperiul Habsburgic fiind favorizată colonizarea zonei de către nemți și evrei care au introdus în zonă rigoare, seriozitate și dinamicitate. Orașul devine Mica Vienă a răsăritului. Din 1918, zona Cernăuți ajunge parte a Regatului României având o dezvoltare spectaculoasă datorită fondurilor masive investite aici de oamenii de afaceri români regățeni. Începând cu iunie 1940 zona este ocupată de Armata Roșie a URSS, moment când o parte semnificativă din populația de origine română, numeroși nemți și evrei au fugit în România încercând să se salveze din fața hoardelor jefuitoare și criminale sovietice.   
          Pentru românii de astăzi Cernăuțiul este orașul unde Eminescu și-a făcut studiile gimnaziale. De la Suceava la Cernăuți sunt 70 km iar de la punctul de vamă Siret 40 km, pe un drum asfaltat dar plin de gropi pe care nimeni nu mai știe când a fost reparat sau dacă a fost reparat vreodată. Orașul poate candida astăzi la titlul de cel mai frumos oraș din Europa din cauză că nu au fost demolate clădirile vechi ci au fost reparate și bine îngrijite, iar altele noi, blocurile comuniste, nu prea au fost construite. Sunt numeroase clădiri vechi de 250 ani. Astfel, aflat în Cernăuți ai impresia că ai efectuat o călătorie în timp. Românii din Cernăuți și-au făcut zece organizații culturale iar studenții români sunt organizați în societatea Eminescu, promovând cultura românească și protejându-și drepturile. Ei reprezintă astăzi o zecime din populația orașului. Una din problemele majore ale statului ucrainian din zilele noastre, în situația în care această țară ar deveni parte a comunității europene este legată de restituirea foștilor propietari sau urmașilor lor legali a propietăților care le-au aparținut.

          Dragoste de Cernăuți este o povestire emoționantă, fără înflorituri de stil inutile, creația unui scriitor matur care aduce trecutul în prezent, o privire nostalgică asupra unei părți din spiritualitatea românească. 




Repere culturale conexate cu Cornelia Păun Heinzel 

          Cornelia PĂUN - cu pseudonimul Cornelia PĂUN HEINZEL, după numele bunicii din partea mamei care provenea dintr-o familie austriacă – tatăl bunicii a fost ofiţer la Curtea Împăratului de la Viena, s-a născut la Braşov şi este scriitoare, poetă, jurnalistă membră a Presei Internaţionale, filolog şi profesor doctor.
          Păun Cornelia este profesor doctor inginer, cu titlul de Doctor în Roboţi Industriali, din 1998, al Universităţii Politehnice Bucureşti, Master în Management şi Evaluare Educaţională, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea Bucureşti şi  Master în Didactica Disciplinelor Filologice, Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti, licenţiată și șefă de promoție în Filologie, Limba şi Literatura română - Limba şi Literatura franceză, Facultatea de Litere, a absolvit printre primii secţia şi Facultatea TCM Universitatea Braşov.
          Păun Cornelia a debutat ca scriitoare în Revue de culture, critique et imagination „Asymetria”, FRANȚA şi ca poetă în cadrul revistei „AGERO-STUTTGART” GERMANIA, Magazin cultural și de informație și al AGENȚIEI DE PRESĂ NÜRNBERG. Este membru al presei internaţionale şi al“POETAS DEL MUNDO”, editează "ANTHOLOGIEMULTILINGUA", fiind prezentă în Encyclopedie Poetry USA şi în mai multe Antologii ale scriitorilor şi poeţilor din întreaga lume printre care:” L’ANTHOLOGIE DES POèMES D’AMOUR FRANCOPHONES”, ANTOLOGIA DE LA POESIA ESPANOLA”, ESPANA, ANTOLOGIA UNIVERSAL DE LA POESIA HISPANICA”-AMERICA LATINA,ANTOLOGIA ESCRITORAS DEL MUNDO SIGLO XXI”, ANTOLOGIA POESIA DE MUJER“,ANTOLOGIA SCRIITORILOR ROMÂNI DE PE TOATE CONTINENTELE, ANTOLOGIA UNIVERSALĂ A POEZIEI ROMÂNEȘTI CONTEMPORANE – „MERIDIANE LIRICE - ARIPI DE VIS”, „EPOSS MERIDIANE” - “ANTOLOGIA DE PROZĂ SCURTĂ CONTEMPORANĂ A ROMÂNILOR  DE  PRETUTINDENI, 2013, etc.
          A fost redactor colaborator la un ziar cotidian românesc și este colaborator permanent la diferite reviste și publicații străine din străinătate, publicând lunar în reviste de cultură de prestigiu din Spania: „Letras”, Revista de „RELATOS, POEMAS, NOVELAS”, ESTEPONAVIVANarrativa Poesia COSTA DEL SOL, "Poesía contemporánea", "MATEMATICAS Y POESIA",  Poesía Extranjera en Español España, reviste universitare de literatură din Spania şi din ţări ale Americii Latine,REVISTA INTERNACIONAL DE CRITERIO ACTUAL „Redyaccion”, Columbia, “Poetas del Mundo” Chile, „POETAS DEL MUNDO” CHILE, “PALABRAS MÁS” BOLIVIA,  "ODISEU EN EL EREBO" – POEMAS, ENSAYOS, TEATRO, RESENAS, CRITICA LITERARIA, EL SALVADOR, „LABERINTO DE TOROGOZ – TIERRA DE CUSCATLÁN”, “DIVAN DEL ESCRIBA”, “VATE A LA ANTIGUA, “EL CINESCOPIO”, “LABERINTO DE LLUVIA”, “STARMEDIA AMERICA LATINA”, “MUNDO LITERARIA“, “POEMATRIX”, “POEMAS DEL ALMA”, “LATINO POEMAS”, “SOYPOETA”, “METAPOESIA”, “Poesia en català”, “LASPOESIA”, Venezuela - Revista literaria con textos, fotos, críticas de cine, música y libros, publicaţia literară a Ministerului Educaţiei din Argentina, Bolivia “PALABRAS MÁS”, din Canada, „Literature 21st century” Miami, USA, din Malaezia: „PANTOUNS SAYANG”, „LETRAS DE MALAISIE” şi din Canada „Atheneum”, „L’Alternative” „Confluenţe literare” Australia.
          A publicat în reviste literare franceze din Franţa: „LE CAPITAL DE MOTS”, Revue littéraire de poesie contemporaine, FRANCE, „L’AUTOBUS”, „POèMES D’ AMOUR FRANCE”, FRANCE, PoemesFrance, Poésie d’amour, LES TRIBULATIONS D’ERIC DUBOIS POESIE-POETRY , „Les poèmes de la littérature francophone” - France, italiene din Italia: “GAZETIN TELLUSFOLIO”/“BOTTEGA LETTERARIA”, Racconti “Poetare”, “Poesia Nueva”, “Oggiscrivo”, “Scrivere”, India: Review „TAJ MAHAL”, „ESTORIES” Tallin, Estonia, Islande “Poem Treasure” şi din diasporă: ROMANIAN PAGES IN NEW ZEALAND”, Noua Zeelandă,  REVISTA de literatură „ONYX”, DUBLIN, Irlanda, din U.S.A.: revista „ClipaUSA "GÂNDACUL DE COLORADO”, " LUMEA ROMÂNEASCĂ", CLUBUL PRESEI TRANSATLANTICE, Washington, CANADA: “OBSERVATORUL” TORONTO, REVISTA "RADIOMETAFORA" MONTREAL, REVISTA INTERNAȚIONALĂ „STARPRESS” - ROMÂNO-CANADIANO-AMERICANĂ, revista "PROLITERA"  Germania, din România: „Ardealul literar”, „Caiete Silvane, „Oglinda literară”, „Regatul cuvântului”, „Sfera Eonică”, revista de cultura „Omniscop”, „NEWS4DIASPORA”, ‚ARMONII CULTURALE” - Revistă universală de creație și atitudine culturală,  „REVISTA SINGUR”, Revistă de cultură, civilizație și atitudine morală, "SLOVA CRESTINA", MELIDONIUM”, Revistă de cultură, arte, tradiții, credință, istorie, educație, REVISTA "HATEGWORLD","MAGAZIN SALAJAN", « ZALAU TV », «PORTAL CARTE ŞI ARTE», « Lupul dacic ».
          Poemele lui Cornelia Păun au fost traduse de personalităţi culturale din întreaga lume în:franceză, germană, engleză, italiană, japoneză, rusă, arabă,  portugheză, olandeză, suedeză,greacă, catalană, persană, turcă, polonă, letónă, cehă, maghiarăsârbă, búlgară, albaneză,slovenă, azeră, georgiană, aromână, chineză,  etc.
          Povestirile scriitoarei Cornelia Păun au fost traduse în spaniolă, franceză, engleză, rusă, italiană şi greacă.
Cărți de specialitate publicate:
          A publicat primul Manual al calității unei unități de învățământ , (Editura Printech, 2006), şase cărţi de specialitate: Contribuții la cercetarea elastodinamica o mecanismelor robotilor industriali, Teza de doctorat, (Editura Universității Politehnice București,1998); Proiectul la discipline tehnice (Editura Printech, 2003); Teste de Organe de mașini și mecanisme pentru Bacalaureat (Editura Printech, 2003); Metoda jocurilor în învățământ (Editura Printech, 2010);Contribuții la cercetarea elastodinamica o mecanismelor robotilor industriali  , rezumatul tezei de doctorat,  (Editura Universității Politehnice București, 1998 şi peste două sute de articole.
            Literatură: A publicat un volum bilingv de proză scurtă "El cartero nunca más llama dos veces" o "Sueños ... sueños ... sueños" / "Poştaşul un mai sună de două ori" sau "Visuri… visuri… visuri…" şi altele sunt în curs de apariţie: “El laberinto de las enigmas”, “The Transatlantic Dreams”, Η στροφή του πεπρωμένου”,“Amour criminal” .
Biografie
      Cornelia Păun  s-a născut la Brașov,  tatăl fiind inginer electronist la Regionala Căi Ferate Brașov și mama profesoară de limba română. În școală a fost întotdeauna premianta întâi și olimpică la matematică. A absolvit Colegiul „Dr. Ioan Meșotă” din Brașov, secția de Matematică Fizică, la care a fost admisă luând la concursul de admitere nota 10 la proba de matematică și 9,50 la limba română, cea mai mare notă la această probă. A fost în continuare premiantă și olimpică la matematică.
      Dragostea pentru cărţi a moştenit-o de la bunicul său, din partea mamei, profesor de filozofie (fiu de preot) şi de la mama sa, profesoară de limba română. Când a mers la şcoală la şase ani, deja citise toate cărţile din casă, care erau foarte multe şi care aveau ca autori cei mai renumiţi scriitori din literatura universală. Bunicul său cunoştea limba greacă veche, limba latină, limba franceză, limba germană, limba italiană, limba spaniolă şi spre sfârşitul vieţii a învăţat singur limba engleză. A învăţat de mică limba germană în casă , de la bunica din partea mamei, Elsa Heizel, care  provenea dintr-o familie austriacă cu tatăl fost ofițer la Curtea Împăratului de la Viena.






                                                  Dragoste de Cernăuți 


                                               “Uneori soarta te poate proiecta pe meleaguri, pe
                                                         care nici nu visai să le cunoşti vreodată”.

     Nicolae absolvise „Filozofia”, dar exact în anul terminării studiilor, începu criza, o criză financiară şi economică care afecta întreg mapamondul, prin şomaj, falimente, datorii şi tulburări sociale. Războiul mondial sărăcise mult populaţia. Titraţii, spuma intelectualităţii era cea mai puternic marcată. Dar situaţia cea mai tragică o aveau proaspeţii absolvenţi de universităţi, care  la terminarea studiilor îşi vedeau toate visurile şi aspiraţiile spulberate. Pentru un post de portar se prezentau la concurs un absolvent de medicină, unul de litere, un inginer şi un licenţiat în drept. Dacă l-ar fi ascultat pe tatăl său, preot în sat, Nicolae ar fi avut mai multe şanse. Dar atunci când a mers să se înscrie la facultate, şi-a luat dosarul de la teologie, unde-l înscrisese părintele său şi l-a depus la filozofie. Acesta era domeniul pe care dorea să-l studieze şi pe acesta l-a urmat.

*
      Pe stradă Nicolae se întâlni cu un cunoscut.
      - Mai avem o şansă! Am auzit că se fac angajări în armată. Hai să încercăm şi noi! O ofertă mai bună nu avem! îi spuse tânărul.
      - Şi unde trebuie să mergem? întrebă Nicolae.
      - Ne întâlnim mâine la zece, în faţă la Universitate. Să fii pregătit! îi spuse tânărul.

      Nicolae se întoarse acasă rapid. Era Ajunul Bobotezei. Involuntar, amintindu-şi de copilărie, începu să cânte cântecele bisericeşti, pe care le ascultase din fragedă  pruncie şi care i se păreau atât de familiare. Nicolae avea şi o voce frumoasă. În curte, proprietăreasa începu să-şi facă semnul crucii cu evlavie. Emil, medicinistul începu să râdă.
      - Dar ce faci coană Matilda, de te închini aşa cu foc?
      - Păi e Bobotează şi vine părintele! Ce, nu-l auzi? spuse femeia.
      - Ha, ha, ha! râse cu foc Emil. E Nicu, coană Matilda, este Nicu, colegul meu de cameră! continuă el conversaţia.
      - Cum? Dar cântă aşa frumos! Ce voce are! se miră Matilda.
      - Nu ştii că tatăl său este preot? De aceea ştie toate cântările bisericeşti la perfecţie! explică tânărul.  
      - Păi şi de ce nu s-a făcut şi el preot? întrebă femeia.
      - N-a vrut, n-a vrut coană Matilda! răspunse tânărul. Fiecare cu vocaţia sa!
 
      Cu constituţia sa sportivă şi structura atletică, a doua zi, Nicolae a fost primit imediat în armată. Îşi rezolvase astfel problema cu serviciul. Nu aşa cum îşi dorise, dar în condiţiile crizei era singura rezolvare posibilă,  pentru el.  În ceea ce priveşte filozofia, putea să o studieze în continuare, în timpul liber. Şi când vor apărea condiţii mai favorabile, va deveni profesor, aşa cum îşi dorise. Până atunci putea să citească multe cărţi şi să scrie, cum era obişnuit încă de pe băncile şcolii. Scrisese chiar o monografie originală a satului său, prima de acest fel, după ce se documentă foarte serios. Aşezarea fusese întemeiată de pandurii lui Tudor Vladimirescu când s-au retras, după înfrângerea suferită.

      Literatura rămăsese în continuare pasiunea lui Nicolae, mai ales că, din timpul facultăţii studiase singur toate cărţile şi cursurile prietenului său cel mai bun, Liviu, student  la litere. Toate studiile de critică literară, de teoria literaturii, Nicolae le lecturase cu pasiune. Mergea chiar la cursuri, la Universitate, cu Liviu, să audieze prelegerile deosebite, ţinute de profesorii universitari.

      Viaţa în armată nu era uşoară pentru un om învăţat cu studiul. Dar firea sportivă a lui Nicolae, îl făcu să treacă peste impedimente. În unitate, colegii aflară de pregătirea lui superioară. Mulţi îl invidiau. Bârfele ajunseră chiar la urechile comandantului. Om cult, Berezoianu, îl chemă urgent la el.
      - Bratule, este adevărat că tu ai făcut filozofia şi ştii şi greaca veche?
      - Da, domnule colonel, răspunse Nicolae.
      - După amiază, te prezinţi la mine acasă. Eşti invitat la prânz! E ordin! spuse zâmbind Berezoianu.

      Bratu veni timid la colonel acasă. După prânzul copios, colonelul îl chemă în biroul său.
      - Vreau să discutăm despre noile apariţii editoriale! îi spuse acesta. Tu ce părere ai? Ce carte nou apărută, ţi s-a părut mai interesantă?
      Şi dezbătură apoi, ore întregi, teme din literatură, artă, filozofie.
      - Mi-a făcut deosebită plăcere să conversez cu tine! La revedere! îi spuse la plecare, lui Nicolae, colonelul. Dar nu uita! Aici, eşti domnul Bratu, filozoful, la unitate eşti Bratu soldatul!

      În vară, Nicolae ajunse cu batalionul  în Cernăuţi. Oraşul era de o frumuseţe stranie, situat pe frumoasele coline ale Carpaţilor, pe malul râului Prut. I se spunea „mica Viena”, o denumire meritată pe deplin. Cu o istorie şi o poveste fascinantă, fermecătorul oraş era capitala Bucovinei şi reprezenta unul dintre cele mai importante centre urbane din România. Cernăuţiul a înflorit sub habsburgi şi a crescut de la un mic oraş de provincie într-un centru plin de viaţă şi diversificat etnic prin comerţ, meşteşuguri, cultură şi educaţie. Cu un trecut şi tradiţii comune, arhitecţii austrieci şi cehi, au transformat Cernăuţiul într-un oraş modern.

     Nicolae a fost imediat fermecat de oraş, care era un loc modern, plin de fumuseţi naturale şi cu o arhitectură interesantă, cu multe monumente fascinante, sculpturi atrăgătoare, parcuri verzi şi pieţe primitoare. În Cernăuţi întâlneai toate stilurile arhitectonice care au existat în ultimele secole în Europa. Ca veşnic iubitor de artă şi frumos, Nicolae adora să parcurgă pe jos străzile întortocheate ale Cernăuţiului, să observe stilurile, de la empiricul din perioada împăratului Napoleon, la liniile melodioase ale barocului clasic. Admira clădirile în stil neobrâncovenesc - o continuare a modernismului austriac - ca biserica Sfântul Nicolae, lăcaş în a cărui compoziţie ornamentală, acest stil se împletea armonios cu unele elemente din Renaissance-ul italian şi cu procedee specifice româneşti. Clădirile în stil brâncovenesc şi neoromânesc le-a recunoscut uşor după frumuseţea şi ornamentele care aminteau de podoabele portului popular românesc, de straiele ţăranilor din satul său dar şi după coroanele masive şi semirotunde, care le uneau. Clădirea impunătoare a Primăriei a fost  construită în Piaţa Centrală a Cernăuţiului în 1847, în stilul clasicismului târziu. Din Piaţă, de-a lungul străzii Română, la o mică distanţă, Nicolae văzu clădirea bisericii greco-catolice, construite în 1821 în stil empiric. Cele mai noi construcţii erau cele realizate după războiul mondial ce se încheiase, de către firmele franceze, în stilul art deco.

      Nicolae era încântat de minunăţiile Cernăuţiului, care nu puteau fi admirate nicăieri în altă parte a Europei. În faţa sa defilau peste o sută de zei şi zeiţe greco-romane sub formă de  basoreliefuri, sculpturi bombate, mozaicuri etc. Şi tot atâţia lei, păsări, şerpi. Constată că, centrul vechi al Bucureştiului era doar o tentativă provincială pe lângă statura imperială a clădirilor arhitectonice din Cernăuţi, adevărate amprente ale istoriei fabuloase, chiar dinainte de secolul de dominaţie habsburgică, cel mai marcant pentru el. Nicolae citise că prima atestare documentară a aşezării, a reprezentat-o un hrisov emis de Alexandru cel Bun.

      Prima clădire din Cernăuţi, pe care a dorit să o vadă Nicolae a fost Universitatea „Regele Carol l din Cernăuţi”. Construcţia era o bijuterie construită în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, pe unul din cele mai înalte dealuri ale oraşului. La înfiinţarea sa, în 1875 se numea „Universitatea Franz Josef" şi era o instituţie de învăţământ superior renumită în tot Imperiul Austro-Ungar. Nicolae ştia din cărţi că parlamentul austriac a aprobat în 1872 înfiinţarea Universităţii Maghiare din Cluj, iar la 20 martie 1875 a hotărât înfiinţarea unei Universităţi Germane în capitala Bucovinei. Scopul înfiinţării acestei instituţii superioare de învăţământ la Cernăuţi era în primul rând de propagare a limbii, culturii şi ştiinţei germane în această parte a imperiului.

      Bărbatul observă că, ori de câte ori întorcea privirea, străzile Cernăuţiului dezvăluiau cele mai neaşteptate detalii arhitecturale. Fosta Mitropolie Ortodoxă a Bucovinei şi Dalmaţiei se distingea însă printre clădirile istorice cu caracter religios din Cernăuţi precum biserica catolică, biserica Iezuiţilor, biserica greco-catolică, biserica protestantă sau templul şi sinagoga. În  Cernăuţi, oraş cosmopolit, al unui amalgam de culturi şi religii, în care locuitorii  învăţaseră singuri cum să  convieţuiască paşnic şi să se respecte reciproc, toleranţa era nu numai un simplu cuvânt. Românii, evreii, germanii, polonezii, ucrainenii, armenii şi alte minorităţi convieţuiau împreună paşnic. într-o atmosferă spiritual, antrenantă şi efervescentă. Nu existau idei preconcepute, ură de etnie sau religie între locuitorii săi.

       Mitropolia, - asemănătoare unui castel, datorită porţilor cu ziduri înalte de trei metri şi a clădirilor sale din cărămidă, cu pinioane în trepte şi merloane – era bijuteria arhitectonică a oraşului. Ansamblul este format din trei corpuri, o curte oficială şi un parc de cinci hectare, cu specii rare de arbori, dealuri artificiale, heleştee cu fântâni, statui şi grotă, fiind înconjurat de un zid înalt de trei metri. În centru era situată reşedinţa Mitropolitului, cu capela Sfântu Ioan al Sucevei. În stânga era Seminarul cu Biserica Sinodală, iar în partea dreaptă clădirea cu turn, care adăpostea o Şcoală de pictură de icoane şi una de diaconi, un muzeu, fiind şi casă de oaspeţi.

      În prima seară, Nicolae a mers cu câţiva colegi la film. Clădirea cinematografului „Cernăuţi” a fost construită în 1877 în stil mauritan, înainte fiind sinagoga principală a oraşului. A  doua zi, Nicolae ieşi cu Mircea, un coleg, la „Vienna Caffé”.
      - Hai şi noi la bal! Aici se organizează sâmbăta baluri! îi propuse Mircea.

      Sâmbătă seara, în localul de lângă unitate avea loc un bal luxos. Familiile de vază, veneau cu fiicele, să le găsească aici alesul, să le căsătorească. Nicolae intră şi privi mulţimea elegantă, în agitaţie continuă. Deodată, într-un colţ, zări o tânără blondă, cu ochii albaştrii-verzui, mignonă şi suavă. Era ca un înger printre celelalte persoane din jurul său. Discuta cu o femeie tânără, mai înaltă şi brunetă, la fel de frumoasă şi cu aceeaşi ochi fascinanţi. Se îndreptă spre ele  şi o invită pe blonduţă la vals.
      - Îmi acordaţi acest vals? întrebă Nicolae, înclinându-şi politicos capul.
      - Ich bin schön, ich bin gebildet, ich bin wunderbar! sări în sus tânăra brunetă, accentuând puternic cuvântul „ich”. De ce nu vreţi să dansaţi cu mine? Eu nu am acum partener de dans!
      - Mie-mi place domnişoara, spuse Nicolae hotărât, în timp ce întinse mâna să o prindă de degete, pentru a conduce spre ringul de dans pe tânăra fermecătoare. Cum vă numiţi  domnişoară? Eu sunt Nicolae, absolvent de filozofie şi fiu de preot. Acum sunt în armată. Dar în viitor voi fi profesor, ceea ce mi-am dorit dintotdeauna.
      - Elisa, spuse cu glas suav fata.
      - Şi tânăra de lângă dumneavoastră? întrebă Nicolae curios. De ce a reacţionat aşa?
      - Este Helga, sora mai mare. Este foarte frumoasă şi mândră, toţi bărbaţii îi fac curte. Se aşteaptă ca oricine să o placă! răspunse Elisa.
      - Dar dumneavoastră sunteţi mult mai fină, mai delicată, mai suavă... continuă Nicolae .
      - Aceasta este părerea dumneavoastră... spuse încetişor Elisa
      - Numai cu sora aţi venit? întrebă bărbatul.
      - Sunt aici cu mama, tata şi cei trei fraţi ai mei Arthur, Alwin şi Anton.
      - Cunoaşteţi mai multe limbi, nu-i aşa? Am văzut că vorbiţi cu sora în limba germană. Eu am învăţat la liceu franceza, germana, italiana, spaniola, greaca veche şi latina! spuse Nicolae.
      - Vorbesc foarte bine limba română, deoarece am făcut şcoala primară în această limbă, fiind limba naţională şi limba germană, eu fiind de această etnie. La şcoala catolică vorbeam în germană, dar am învăţat şi limba franceză, ca limbă străină. Când eram însă copii, eram toţi de etnii diferite şi ne jucam împreună întotdeauna. Astfel, am învăţat cu toţii să conversăm şi în rusă, şi în poloneză, şi în ucraineană şi chiar şi în idiş. Aşa ne înţelegeam mult mai bine între noi, dar şi cu părinţii tuturor. Ne folosea acest lucru şi când mergeam la prăvălia evreilor, căci ne puteam adresa în limba lor, şi la frizeria ucraineanului, la cinematograful rusului, căci acela este mai aproape de noi sau la poştă unde funcţionara era o poloneză. Cernăuţiul este un spaţiu internaţional din acest punct de vedere. Am învăţat să ne respectăm unii altora limba, etnia, dar şi religia. Să ne respectăm şi să ne iubim! explică tânăra.
    
      Dansul se termină şi Nicolae o conduse pe Elisa la loc.
      - Tată, el este Nicolae, activează în armată şi este licenţiat în filozofie! spuse Elisa.
      - Aaaa, în armată! Mă numesc Heinrich Hensel, se recomandă bărbatul. Ea este soţia mea, Gertrude. Şi eu am fost ofiţer, la Curtea împăratului din Viena. Când am ieşit la pensie, m-am retras aici, în Cernăuţi. M-am căsătorit şi acum am o mică afacere, o fabrică de alcool medicinal.

      Nicolae observă că doamna Gertrude era mult mai tânără decât domnul Hensel.
      - Fratele meu a rămas însă la Viena. Şi fiul său, nepotul meu este acolo un avocat renumit, continuă domnul Hensel. Dar, cu criza aceasta, completă Gertrude... nepoţii mei, Peter şi Johannis au plecat peste ocean, tocmai în Canada...
      - Îmi permiteţi să vă mai vizitez fiica? întrebă Nicolae.
      - Desigur! acceptă bătrânul domn.
      - Acesta este Mihai! spuse Helga venind rapid spre grup. Ne invită la susţinerea licenţei sorei lui, Anastasia, la universitate. Veniţi şi dumneavoastră, domnule Bratu? întrebă Helga pe Nicolae.
      - Desigur! Chiar îmi face plăcere! răspunse bărbatul.

      A doua zi, Nicolae luă toţi banii de soldă şi se opri la florăria din centrul Cernăuţiului. Intră şi spuse băiatului care vindea florile:
      - Doresc să comand trandafiri roşii!
      - Câţi doriţi? întrebă tânărul vânzător.
      - De toţi banii aceştia! şi Nicolae întinse banii de soldă. Vă rog să-i trimiteţi la următoarea adresă: Wagnergasse nr. 13, domnişoarei Elisa Hensel, împreună cu acest plic.

      Vânzătorul a trimis urgent pe băiatul care trimitea florile, la adresa menţionată. Acesta ajunse în zece minute cu trandafirii în faţa casei, o clădire impunătoare, cu etaj şi bătu la uşă. Apăru imediat Gertrude, mama Elisei. Am primit comandă, să aduc aceste flori la adresa dumneavoastră! spuse băiatul. Şi începu să descarce din trăsură, buchete imense de trandafiri roşii.
      - Unde îi duc? întrebă el.
      - În sufragerie! spuse uimită femeia.
      În câteva minute, camera era acoperită de trandafiri superbi, roşii.
      - Oare cine mi i-o fi trimis? întrebă încântată Helga şi se repezi cu nerăbdare spre plicul ce însoţea trandafirii. Pe plic scria cu litere caligrafiate ordonat: „Frumoasei şi gingaşei domnişoare Elisa, de la Nicolae”. Helga înşfăcă cu putere hârtia şi privi încremenită grupurile de versuri ce o acopereau.
      - Cum, pentru Elisa sunt? Nu sunt pentru mine? Eu sunt mai frumoasă, eu trebuia să primesc florile! Şi ţi-a scris şi-o  poezie! Mie nu mi-a scris nimeni niciodată vreo poezie! spuse tânăra mânioasă.
      - Lasă Helga, nu te supăra, o să primeşti şi tu trandafiri! o consolă blând Elisa.
      - Tu ce te bagi! N-am nevoie de consolările tale. Nimeni nu-i ca mine! spuse Helga din ce în ce mai nervoasă şi izbucni în hohote de plâns.

      Din ziua aceea, Elisa a primit în fiecare zi câte o floare de la Nicolae. A doua zi, Nicolae veni în vizită la familia Hensel. Casa familiei, cu etaj, era mărginită de case elegante cu două şi trei etaje, pe o romantică stradă pietruită. Era cunoscută a fi un loc popular pentru procesiuni de nuntă. Era prânzul şi familia îl invită la masă.
      - Rămâneţi la noi la masă, domnule Bratu! spuse Gertrude politicoasă.
      
      În sufrageria imensă, cu mobilă de lemn sculptată, o masă lungă trona în mijlocul încăperii. În faţă  era un tablou mare, cu o pictură ce reprezenta o pereche - un ofiţer cu poziţie şi costum impozante, cu o sabie lungă şi strălucitoare şi o doamnă elegantă cu o pălărie enormă şi umbreluţă. Era domnul Heinrich şi doamna Gertrude, când erau mai tineri.

      Gertrude pregătise feluri variate – supă de pui, friptură de porc cu cartofi prăjiţi şi salată de roşii şi castraveţi iar ca desert, un tort imens de ciocolată, cu flori din frişcă, dispuse pe partea sa superioară.
      - Facem cumpărăturile la „Elizabethplatz'', bazarul alimentar din apropierea Pieţii Teatrului, spuse Gertrude. A fost numit aşa în onoarea împărătesei austriece Elisabeta, completă ea, considerând că este nevoie de astfel de lămuriri.
      - Şi ce gânduri de viitor aveţi? îl întrebă Heinreich pe Nicolae.
      - Îmi doresc să fiu profesor de filozofie. Aceasta este vocaţia mea! Criza mi-a încurcat puţin planurile, dar sunt tânăr şi o să-mi ating ţelul. Acum însă, aş dori să mă căsătoresc... aş dori să mă însor cu Elisa, spuse timid tânărul.
           
      Se făcu linişte. Părinţii doreau şi ei ca fata lor să se mărite, dar acum, în faţa cererii, erau luaţi prin surprindere. În această perioadă, cu criza, erau şi ei în impas. De curând, guvernul Iorga tăiase şi pensiile, lucru care îi afectase puternic. Afacerea cu alcoolul medicinal  se dusese de râpă şi pensiile ajunseseră singurul venit curent. Care acum nu mai era...
      - Dar Elisa este foarte tânără. De abia a ieşit de la Şcoala Catolică de Maici.

      În Cernăuţi, fetele de familie urmau această şcoală, să înveţe să se pregătească pentru căsătorie – învăţau limbi străine, să converseze, să cânte, să brodeze, să coasă, să gătească...
      - Trebuie să aibă dotă pentru a se căsători cu un ofiţer! spuse Gertrude. Noi avem o casă cu grădină cumpărată lângă Cernăuţi. Aceea i-o vom da ca dotă!
      - Îmi permite-ţi să o invit pe Elisa, la o plimbare prin parc? O voi aduce-o înapoi într-o oră, se adresă Nicolae către părinţii fetei.
      - Desigur, răspunse Gertrude.
 
      Parcul era aproape de casa Elisei. Un parc fascinant, pictat în nuanţe de verde, rod al vegetaţiei abundente şi alb pur, al băncilor, coşurilor de gunoi, al  construcţiilor şi anexelor, vopsite toate într-un alb imaculat. Iar Nicolae cu costumul său de militar şi Elisa cu rochia sa de culoarea ghioceilor de primăvară se sincronizau perfect cu cadrul.

     Tinerii se aşezară pe o bancă, sub un salcâm încovoiat, cu o coroană expandată de frunze, ca o imensă umbrelă de soare. În faţa lor, trona un copac maiestuos, cu formaţiuni lemnoase ciudate, ca nişte trompe de elefant. Când era privit, copacul parcă avea ceva magnific în el. Părea că  transferă  şi admiratorilor săi, o părticică din măreţia sa. Ieşea în evidenţă printre nişte tuie înalte şi bătrâne, cu tulpina cheală pe aproape un metru, smotocite de vreme, cu crengile lungi lăsate în jos, ca nişte sălcii, care tind să se usuce dar care emană totuşi un farmec aparte. În dreapta, un rând de salcâmi tineri, abia crescuţi, stăteau aliniaţi ca soldaţii în pluton. 

      Ciripitul drăgălaş al păsărelelor, presărat din când în când cu triluri melodioase avea un farmec aparte. Din depărtare se auzi cântecul suav al unui cuc. Dar magnetismul miraculos al parcului se datora tufelor de trandafiri de la roşul purpuriu al sângelui şi dragostei, la albul curat al nevinovăţiei şi sincerităţii. Nicolae rupse un trandafir roşu şi-i prinse Elisei în păr. Frunzele copacilor fremătară ordonat sub mângâierea blândă a vântului. Nicolae avu senzaţia că parcul se transformase într-un tărâm magic, al cuplului primordial.   

      Amândoi nu scoteau nicio vorbă. Deşi de obicei erau firi sociabile, Nicolae şi Elisa, nu erau prea vorbăreţi de fel. Vorbeau numai cât era necesar şi atunci când trebuia. Dar parcă tocmai limbajul misterios al tăcerii îi unea acum cel mai mult. Le unea sufletele, le unea inimile, pentru totdeauna. În faţa lor, se contura imaginea a doi corcoduşi filiformi împletiţi în mod miraculos sub forma unei porţi de trecere. Alături, unul curbat, cu o corolă abundentă, îi străjuia...

      La întoarcerea spre casă trecură pe lângă teatru. Teatrul din Cernăuţi era o clădire impresionantă, realizată sub influenţa Şcolii de Arhitectură de la Viena.
      - Mergem sâmbătă la un spectacol? întrebă Nicolae, iubitor de cultură, ca-ntotdeauna, bucuros să vadă un nou spectacol, dar în acelaşi timp şi într-o companie plăcută.
      Ajunseră curând în Piaţa Centrală. În mijlocul ei, trona nestingherit  Monumentul Unirii, inaugurat în 1924 la Cernăuţi în prezenţa familiei regale.

*
      Nunta avu loc rapid, fără prea multe pregătiri. De fapt Nicolae nu a fost niciodată sclavul formalităţilor. Nici Elisa nu era cu fumuri, ca sora sa Helga. Pentru cei doi, dragostea era lucrul cel mai important. Tot acest spectacol de faţadă nu avea nicio valoare pentru ei. Erau valoroase doar sentimentele...

      Rămaseră în Cernăuţi, la părinţii Elisei. În casa cu grădină, pe care o primise Elisa ca dotă, nu reuşiră să locuiască. O vizitau numai din când în când. Tatăl Elisei muri curând. Nu a rezistat stresului afacerilor din timpul crizei. Nicolae era omul studiului, al cărţii. Cariera militară nu era pentru el, dar o executa totuşi fără a i se părea o corvoadă, pentru că era o persoană sportivă, rezistentă la efort fizic. Elisa rămase însărcinată imediat şi după nouă luni de căsătorie dădu naştere unui băieţel frumos foc, Mircea, dar care se îmbolnăvi rapid încă din primele zile de viaţă şi muri. După un an, născu din nou, prematur, o fetiţă, plăpândă şi sensibilă, care semăna foarte bine cu Nicolae. 

      Elisa era foarte pricepută la treburile casnice. Avea o inteligenţă practică ieşită din comun. Învăţa repede orice presupunea îndemânare. Dacă vedea un om reparând ceva, imediat putea să facă şi ea acest lucru. În acest mod, tot ce se strica în casă era remediat fără probleme – instalaţiile electrice, aparatele. Îi plăcea să gătească, să lucreze câte ceva şi să cânte, mai ales melodia „Cernăuţi, schöne Stadt”. Asculta sfaturile primite şi învăţa orice era util, de la oricine...
      - Dacă te speli pe dinţi în fiecare zi, îţi vei păstra dantura intactă! Bunica mea a murit cu toţi dinţii în gură, pentru că se spăla cu sare zilnic, spunea ea fetei sale.

*

      Într-o zi de sfârşit de iunie al anului 1940, Nicolae era cu plutonul chiar pe malul Prutului, când a început să se tragă focuri asupra lor. Au fost luaţi pe nepregătite. Fiecare fugea încotro vedea cu ochii. Nu se mai vedea nimic! Numai gloanţe, praf, ţipete disperate... Când se termină totul, Nicolae era într-o văgăună - ca o peşteră, săpată miraculos în lut, de natură, în malul Prutului - lângă un civil, un cioban din sat.
      - Doamne, dar cum aţi scăpat! Aţi trecut apa pe bârna asta, pe care nu poate un om, să o treacă în mod normal! V-am văzut de când au început să tragă şi nu mi-a venit să cred ochilor. Aţi parcurs-o în viteză, de parcă aţi fi zburat deasupra apei. Uite ce face frica din om! exclamă ciobanul.

      Nicolae privi bârna şi se gândi că, într-adevăr, acum, nu ar putea să meargă pe ea. Doar un echilibrist de la circ, după multe exerciţii, ar fi putut executat aşa ceva! În plutonul lui era mare prăpăd. Toţi erau însă mulţumiţi că scăpaseră cu viaţă. Văzuseră moartea cu ochii. Doar câţiva erau răniţi. Comandantul îi anunţă imediat:
      - S-a semnat  pactul  Molotov-Ribbentrop! Basarabia, Bucovina şi ţinutul Herţei nu mai fac parte din România, sunt cedate! Vin ruşii peste noi! Avem ordin să ne retragem cu batalionul imediat. Anunţaţi-vă  familiile şi plecaţi urgent! Părăsiţi Cernăuţiul!

     Nicolae fugi rapid acasă. Era îngrijorat pentru Elisa şi pentru fiica sa. Dar acestea aflaseră deja vestea şi împachetau de zor lucrurile.
      - Vin ruşii! Sunt la câţiva kilometri! Se văd deja, se auzeau de afară strigăte disperate.
      - Dar unde mergem? întrebă Gertrude speriată.
      - Veniţi la mine, în Timişoara! Este un oraş cosmopolit, ca şi Cernăuţiul! O împletire armonioasă de diferite naţionalităţi, religii. Oamenii sunt la fel de buni, sociabili şi de toleranţi unul faţă de celălalt! Satul meu este la câţiva kilometri depărtare. Iar rudele mele sunt foarte primitoare.

      Bagajele erau aproape gata. Aveau însă foarte multe obiecte, moştenire de familie, care reprezentau trecutul acesteia... la care trebuiau să renunţe, pe care trebuiau să le lase în urmă...
      - Haideţi mai repede! Lucrurile nu mai au acum nicio valoare! Viaţa este cea mai importantă! spuse Nicolae, mai ales că i se demonstrase acest lucru pe deplin, în urmă cu câteva ore.
      Elisa avea multe obiecte de care o legau diferite amintiri. Era greu să le selecteze. Dar era în acelaşi timp, atât de speriată, încât luă ce i-a venit la îndemână şi ce a considerat că este absolut necesar.

***
   
      În Timişoara ajunseră dimineaţa. Oraşul era deosebit de curat, cu multe zone verzi. Merseră întâi la Teodor, fratele lui Nicolae, care locuia pe bulevardul central. Nu se puteau caza însă aici. Cu Nicolae nu veniseră doar Elisa şi fiica. Erau şi Gertrude, mama acesteia, Helga şi soţul acesteia. Au plecat atunci cu toţii, la ţară.

      În sat era agitaţie mare.
      - Vine Nicu-a popii cu nemţoaicele! se anunţau între ei sătenii.
      Şi ieşiră în drum, să vadă şi ei doamnele. Nu mai văzuseră până atunci îmbrăcăminte atât de elegantă, occidentală şi mobilă stil cu încrustaţii atât de frumoase. Rudele cu bănet  îşi puseseră în gând, la vederea acesteia, să posede şi ele pe viitor aşa ceva. Şi viitorul, prin deportarea în Bărăgan, chiar le-a facilitat dorinţa de a ajunge curând stăpâni, peste mobila dorită.

      Era greu pentru un om care a trăit toată viaţa la oraş, să ajungă deodată la ţară. Dar Elisa era o luptătoare. Pentru fiica sa ar fi făcut orice sacrificiu! Curând, Nicolae îşi găsi un post de profesor de filozofie în Timişoara. Nu au stat însă mult timp liniştiţi. Căci s-a dat ordin de deportare în Bărăgan pentru refugiaţi şi moşieri şi au trebuit să părăsească Timişoara.

***
      Epilog

      După plecarea din Cernăuţi, fire optimistă, Elisa - ca toţi foştii locuitori ai Cernăuţiului - a încercat toată viaţa să regăsească farmecul oamenilor şi locurilor pierdute. Nu a reuşit însă. Elisa şi Nicolae au fost împreună până în ultima clipă. Nicolae a rezistat tuturor problemelor prin scris. Scrisul a fost cel care l-a întărit, l-a făcut să reziste epocii comuniste, deşi nu a putut să-şi publice niciodată lucrările, datorită regimului. Ultimii ani, a trebuit să lucreze ca bibliotecar – „om al cărţii” ca Lucian Blaga, cum se consola el. Scria zilnic şi faptul acesta i-a menţinut mintea şi inima mereu tânără, până la sfârşitul vieţii. Elisa, deşi mult mai tânără decât el, l-a urmat imediat. După atâţia ani petrecuţi împreună cu soţul său, deşi locuia cu fiica şi nepoatele nu a mai rezistat mult. A fost  marcată şi de moartea fratelui ei mai mic Anton, la care ţinea cel mai mult, deoarece era foarte bun la suflet, comparativ cu Alwin, care era foarte egoist. 

      Cu verii Peter şi Johannis nu a mai corespondat. Securitatea i-a interzis orice scrisoare venită sau primită de peste ocean. Ultima scrisoare o anunţa însă că cei doi îşi împliniseră visul – aveau fiecare ferma proprie. Lucrau însă prea mult şi nu au reuşit niciodată să se căsătorească şi să aibă urmaşi. Unchiul, avocat în Viena, singura rudă din Austria rămasă în viaţă, a fost vizitat de mai multe ori de Anne, fiica lui Alwin, care devenise profesoară de germană şi lucra şi ca translator uneori, ceea ce-i facilita călătorii în străinătate. Nici el nu s-a căsătorit niciodată şi nici copii n-a avut. Pe verii rămaşi în Cernăuţi, - care este acum în Republica Moldova - care  n-au vrut să-şi părăsească casele şi grădinile, i-a mai revăzut o singură dată, când au venit după treizeci şi cinci de ani, împreună cu soţiile, în vizită, în România...




Palmares Festival internaţional de literatură Tudor Arghezi, 2016.










Premiile Festivalului internaţional de literatură
Tudor Arghezi, 2016, ediţia cu nr. 36

1. Premiul Naţional de literatură - OPERA OMNIA, pentru scriitori români şi titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului Târgu Cărbuneşti: 1. Liviu Ioan Stoiciu (poezie), 2. Alex Stefanescu (istorie și critica literară)
            -premiile sunt acordate de Uniunea Scriitorilor din Romania
2. Premiul Tudor Arghezi, pentru Opera Omnia şi titlul de Cetăţean de Onoare, acordate unor scriitori de prestigiu din afara graniţelor ţării: Xiao Xiao (China) și Katika Kulavkova (Macedonia)
            -premiile , în valoare de 2000 lei fiecare, sunt acordate de Consiliul Judetean Gorj, prin CJCPCT Gorj
3.  Premiul OPERA OMNIA atribuit unor scriitori de origine gorjenească: Ion Hirghiduș
            - premiul. În valoare de 1000 lei, este acordat de Liga Culturală ”Fii Gorjului”
4. Premii pentru promovarea operei argheziene:
1. Silvana Depounti (Grecia)
2. Gabriel Grama (Grecia)
3. Attila Balazs (Slovacia)
4. Gyorgy Lipcsey (Slovacia)
5. Roxana Bauduin (Franța)
            - premiile, în valoare de 1500 lei fiecare, sunt oferite de CJCPCT Gorj
6. Beatrice Bernadt (Israel) – premiul, în valoare de 1500 lei, este oferite de Primaria Tg. Carbunești
5. Premiul OPERA PRIMA (volum de debut în poezie): Ungureanu Dorina/Kady Nicol (Mangalia), pentru volumul Rațiune și Silicon, editura Junimea Iași, 2015
            -premiul, în valoare de 1000 de lei, este acordat de CJCPCT Gorj
6.  Secţiunea CUVINTE POTRIVITE, pentru volum de poezie în manuscris:
Liță Maria-Eliza (Târgoviște)
            - premiul, în valoare de 1000 lei, este oferit de CJCPCT Gorj
7. SECŢIUNEA BILETE DE PAPAGAL, pentru grupaj de poezie:
Premiul I – Sârbu Ana-Maria (Buzău) – , în valoare de 800 lei, este acordat de CJCPCT Gorj
Premiul II și premiul revistei ”Orizont” Timișoara – Sibechi Vlad Ionuț (Fălticeni) – premiul, în valoare de 700 lei, este acordat de Biblioteca Judeteana ”Christian Tell”
Premiul III – Alexandru Drăgănoaia (Stolnici, jud. Argeș) – în valoare de 600 lei, acordat de Centrul Cultural ”Tudor Arghezi” din Tg. Cărbunești
Mențiune – Iakab Ela (Lugoj) – în valoare de 500 lei, acordată de CJCPCT Gorj
La această secțiune au mai fost acordate:
Premiul revistei ”Portal Măiastra” Tg. Jiu -  Cristina Voicu (Ploiești)
Premiul revistelor ”Noul Literator” Craiova și Argeș, Pitești - Teodora Vasilescu (Pitești)
Premiul revistei Carmina Balcanica – Enea Gela (Craiova)
8. Secțiunea Arghezologie: Ferenczes Istvan, Mircurea Ciuc, pentru volumul ”Arghezi/Erghezi” 2016

            - premiul, în valoare de 1000 de lei, este acordat de CJCPCT Gorj